Poze animeandmangaforever de la 1026 la 1065

capitolul vi

wolf, ce învinse sfinxul, fata se urcă pe diablo şi spre aşa, pe

Capitolul VI Wolf, Cavalerul-Lup, Paznicul Pădurii După ce învinse sfinxul, fata se urcă pe Diablo şi zburară spre Pădure. Aşa, călare pe Diablo, zburând prin văzduh cu părul fluturând prin aer, părea o zână ,nu! Era mai frumoasă ca o zână! Părea însăşi zeiţa frumuseţii, cea cu mâini trandafirii! Văzând aşa minunăţie, însăşi Apollo şi-a îndreptat privirea către ciudata făptură ce îndrăznea să-i străbată sălaşul. Când o văzu pe Lumierre, credea că e o nouă zeiţă. Dar nu era o zeiţă! Era ceva ce vom afla mai târziu, după ce Lumierre va trece prin foarte multe încercări! Din cer, Lumierre era supravegheată de către Zeita Binelui, cu care s-a mai întâlnit, după cum ştiţi în vis, când i-a spus cum să-l îmblânzească pe Diablo. Oh! Era aşa frumoasă în bătaia razelor de soare încât ţi-era mai mare dragul să o priveşti. Zânele, crezând că este o nouă zeiţă se învârteau în jurul ei, strigând şi dansând. Lumierre nici nu le auzea. Era adâncită în gânduri. Îşi punea o mie de întrebări: „Cine sunt eu defapt? Ce era Cartea? De ce nu mi-a spus tata de la început cine sunt? De ce nu ne-a spus tata că trandafirii ne vor seca de viata? De ce trebuie să mă duc în Pădurea Durerii? De ce trebuie să mă întânesc cu Cavalerul-Lup?...”, dar aceste întrebări şi încă multe altele îşi vor găsi toate răspunsurile în curând. Zburând aşa, adâncită în gânduri, Lumierre ajunse la Pădurea Durerii. Nimeni nu ştia mai nimic despre Pădurea Durerii. Se ştia doar că era păzită de Cavalerul-Lup. Nici despre el nu se ştia multe. Când ateriză, vazu in jur o padure deasa ce la un moment dat, ii oprea intinderea un camp pustiu. Intoarse capul si zari un cavaler în armură mov. Pe umeri avea nişte mici figuri de lup argintii, iar scutul avea forma rotundă, cu mici pietre de amethist ce formau un cap de lup. Coiful său era făcut în aşa fel încât să fie şi o mască prin care nu se întrezăreau decât ochii de un albastru îngheţat. Cât observa ea acest neobişnuit cavaler, el o cerceta la rândul lui pe ea. El fu primul care întrerupse această cercetare cu o întrebare şi un gest curtenitor. - Ce caută o aşa frumoasă domniţă prin părţile acestea? Şi o scânteie se aprinse, pentru a se stinge la fel de repede cum apăruse. Ochii săi reci fuseseră desgheţaţi pentru o clipă, dar vocea-i era aspră. - Mă numesc Lumierre. Sunt Aleasa. Spuse ea, căreia nu-i scăpă scânteia din ochii cavalerului. - Scuzaţi-mi îndrăsneala, spuse cavalerul şi o a doua scânteie scăpără în ochii lui, una mai strălucitoare ca prima, dar ce fac spiritele Cărţii? - Ele fac spirale ce se ascund în apă, fac curse pe uscat, se înneacă în aer, dansează în foc şi se întorc în Rai. - De ştiţi acest lucru, şi un fulger în toată firea se aprinsese în ochi săi îngheţaţi, presupun că ştiţi cine sunt, nu? - Da şi nu. Ştiu că vorbesc cu Cavalerul-Lup, dar nu ştiu numele celui ce se ascunde după masca aceasta. - Veţi afla la timpul potrivit, spuse el întorcându-se pentru a-şi feri privirea de ochii cercetători ai Lumierr-ei. Diablo, hai! În acel moment Diablo, cu tot cu frâu făcu un salt şi se îndreptă spre Wolf. - Acesta era calul tău? Întrebă Lumierre după ce văzu că Wolf încălecă pe Diablo fără nici un efort. - Da. Îmblânzirea lui de către tine făcea parte din călătoria ta. Spuse el cu o voce aspră, neştiind cât de mult se ataşase Diablo de Lumierre. El era al meu. Dar când rosti aceste cuvinte, Lumierre îl mângâie pe Diablo şi el se smuci odată şi îşi luă zborul. La o anumită înălţime rămase pe loc şi începu a străluci. În acelaşi timp Lumierre începu a pluti şi, când ajunse în dreptul lui Diablo, pentru o clipă părul ei se făcu negru, iar pentru altă clipă se făcu alb ca neaua, apoi se făcu iar la loc. În acest timp Diablo se transformă într-o minge luminoasă ce apoi se despărţi în două. Mare fu mirarea lui Wolf când mingiile acelea luminoase se transformară în doi cai de toată frumuseţea. Primul, era negru ca noaptea cu ochii de un rece ce te înfiora în timp ce al doilea alb ca neaua, avea ochii de un rubin ce te liniştea şi care, uneori se înflăcăra atât de tare de scotea scântei. Pe calul alb era aşezată Lumierre, dormind parcă. Oare ea făcuse asta? Nici eu nu ştiu. Cand caii aterizară, Wolf o luă în braţe pe Lumierre, încă dormind şi, privind-o îndeaproape, ochii lui începură să ardă, iar în sinea lui îşi spunea: „Chiar ea să fie? Nu, nu se poate!”. Şi cu un efort supraomenesc îşi smulse privirea de chipul ei, şi, cu paşi mărunţi, se apropie de un copac , sub umbra căruia o puse încet pe Lumierre, apoi îşi fixă privirea în zare. Se tot gândea la momentul când culoarea părului Lumierr-ei se preschimbă în negru, şi se tot frământa: „Se poate? Oare chiar ea să fie? Trebuie să aflu!”. Şi din când în când se mai uita la Lumierre. Wolf a cunoscut-o oare pe Lumierre înainte să vină la Pădurea Durerii? Dar unde şi când? Şi de ce nu-şi aminteşte Lumierre acest lucru? pun o poza cu Lumierre... pe calul alb (cand se va trezi vor... veti vedea in capitolul urmator :D)